Aquafitness

În 1970, o atletă americană, Glen Mcwaters, s-a accidentat la picior. Inspirată, ea și-a creat un antrenament de reabilitare în apă, care consta, în principal, în simularea activităţii de alergare. Această rutină de antrenament s-a dovedit a fi foarte benefică, accelerându-i vindecarea. S-a folosit de mai multe accesorii, cum ar fi vesta de salvare, care a ajutat-o să se menţină la suprafaţă în timp ce alerga în apă, fără să atingă fundul bazinului. Ulterior, procedeul a fost îmbunătăţit, la fel şi accesoriile utilizate. Spre exemplu, în anul 1980 a fost concepută o vestă din neopren, numită Wetvest, care asigura o acoperire mult mai bună, de la umăr până la partea inferioară a abdomenului.

Acest lucru a făcut posibilă plutirea în apă pe verticală. Începând din anii `80, tot mai mulți atleți americani au folosit această metodă de reabilitare. Un caz cu totul special, care dovedeşte eficienţa metodei, este cel al atletei Mary Decker-Slaney, care, în 1984, cu doar câteva săptămâni înainte de calificările pentru Jocurile Olimpice, avea dureri foarte mari la tendonul lui Ahile. După 17 zile de alergare intensă în apă, a luat startul la JO în proba de 2000m și a doborât un nou record mondial. Succesul acesteia a impulsionat adoptarea acestei metode de către tot mai mulţi triatloniști, în încercarea de a reduce presiunea asupra ligamentelor. În anii `90 s-a intensificat competiţia pentru crearea de veste dedicate acestui tip de antrenament, însă modelul cel mai utilizat a rămas Wetvest.